marți, 1 martie 2016

Ulitele copilariei

Sufletul omului este divin, dar a omului şi drept, este nemuritor
Amintirile sunt stropii de rouă din dimineţele senine şi calde
Uliţele copilăriei

Erau ceva de neimaginat. Mai ales seara când oamenii reveneau acasă. Din curţi răzbăteau mirosuri de mămăliguţă uşor afumată , de lapte cald, ori de plăcintuţe precum florile adunate la mijloc, cu brânză dulce, făcute în uleiul încins din ceaun. Era rai...raiul pe pământ!

Îşi mai aminteşte cineva de aparatele acelea relativ micuţe, negre,  prin care puteai privi clişee cu imagini colorate? Diapozitiv cu diapozitiv înlănţuiau prin mişcarea lor manuală o poveste frumoasă. Iar desenele erau minunate. Poveştile copilăriei noastre. Unui astfel de aparat, în spate, montându-i-se un beculeţ mic, dar puternic,  prin lumină lui, reuşea să proiecteze prin lentila din faţă, pe un cadru, un cerceaf alb de regulă, minunea filmului.
Un astfel de aparat cumpărase un vecin de uliţă. Erau multe uliţi, mai late, mai înguste, toate la drumul principal. Toate de pământ bătut. Cu trotuare cu margine de piatră. Vecinul se numea Lucian. Era mult mai mare decât mine, aşa cu vreo cinci ani. Sora lui, pare-mi-se Geta se numea, aşa o ştiam eu, era şi ea mai mare decât mine. Doar cu un an. Ei bine, Geta avea să fie prima fată care m-a sărutat din propria-i dorinţa. Ar fi vrut ea să-i fac tot! Dar nu i-am făcut. Era o fata frumoasă, este o femeie frumoasă şi acum, nu ştiu pe unde stă, o fi România, o fi altundeva, dar bine încă arată. Arăta mai exact acum vreo patru, cinci ani. Ea m-a oprit în faţa magazinului din centrul oraşului spunându-mi  prenumele scurt şi de multe ori buclucaş prin necunoaşterea semnificaţiei sale. Am fost pe moment uşor bulversat. O femeie frumoasă într-o salopetă impecabilă şi cizme uşoare de primăvară, cu eşarfă de mătase, acoperindu-i puţin din părul capului frumos  şi un corp de divă care mă şi strigă. Dacă nu-mi spunea cine este recunosc că nu aş fi găsit şi ştiut persoana copilăriei mele...

Dar să revin. Lucian cu mari eforturi pentru vremurile alea cumpărase aparatul acela. Era ceva, era altceva. Dar mai ceva cred că a fost când s-a auzit că dă filme. Omul, adică tânărul, să fi avut atunci 17-18 ani învăţase economia capitalistă de piaţă. Cerea 50 de bani, ori 1 leu de persoană în funcţie de rândul scaunului. Cine nu avea bani, oferea un biscuite, o bomboană, ce putea fiecare. Dar mai scăpa şi fără bani, la miloagă , cum se zice. Era băiat bun. Eu îl descoperisem odată în porumbul părinţilor cu o fată cu care se iubea cu foc şi ştiindu-i secretul  mă favoriza.
Ei bine, într-o după amiază târzie, auzisem că dă film. Era un flm din diapozitive de desen animat celebru. Eu ca de fiecare dată cu Florin, prietenul meu mai mic cu un an. Un băiat bun şi blând cu un destin tragic datorită părinţilor. Adică mai exact al unui tată rău şi fără minte. A murit săracul demult. Făcuse epilepsie datorită bătăilor date. I-am găsit crucea din întâmplare vizitându-mi bisericuţa veche, mică şi frumoasă şi cimitirul natal acum vreo 8-10 ani, când mi-am concesionat un alt loc. În faţa ca pentru un colonel al Armatei. I-a dispărut între timp şi crucea şi amintirea pământeană.  Nu am avut lumânare să-i aprind, pentru el, dar i-am mângâiat numele şi vârsta lui de pe cruce. O vârsta care abia împlinise cifra 3 la zeci. Cu Florin doream să intru în casa unde proiecta filmul. În curte nici o mişcare. Strigam cât puteam numele omului, dar nimic. Nici o mişcare. Era se vede ocupat şi concentrat pe film. Era responsabil pentru banul luat. Apoi nici nu putea pleca, becul prin căldura degajată dacă imaginea nu o schimba relativ repede clişeul putea lua foc. Ştiam că are un câine rău, de aceea ezitam să intrăm prea mult în curte. Un câine mic, dar rău, care şi muşca fără să stea prea mult să latre. Am sperat că o fi plecat şi el cu alte treburi de câine. Am intrat mai mult. Florin în spatele meu. Când mai aveam puţin de treptele casei, hopa câinele. Venea alegând din fundul curţii. Am luat-o la goană spre poartă. Florin era înainte. Eu în spatele lui. Când a ajuns la poartă din frică şi instinct a tras-o prinzându-mă în ea. Mi-a prins faţa. După două, trei secunde, faţa s-a umplut de sânge. Mă speriasem. Sângele curgea de la pleoapa superioară a ochiului stâng şi pielea frunţii. Curgea bine.  Acasă aveam să mi-o iau. De la tata. El nu m-a iertat niciodată. Nici când luam nota nouă nu mă ierta. Aşa era el, nu-l judec.

De atunci pe pielea frunţii păstrez o cicatrice orizontală lungă de vreo 16 milimetri. Deasupra ochiului stâng. Se vede şi în foto medalion.
Asta este istoria ei!

joi, 10 decembrie 2015

 Cenuşa aripilor frânte
Poţi să zbori cu aripi frânte?
Poţi să zâmbeşti ori să săruţi fără buze?
Nimeni nu mai poate fi ca înainte. Nimeni nu poate întoarce timpul. Pe jumătate adormit, pe jumătate amorţit te afli iar dat afară din templul cunoaşterii tale. Tu, maestrul, eşti alungat. Stai în faţa templului alungat de discipolii tăi. Pentru-că ai îndrăznit să araţi, să le dai din înţelepciunea ta. Le-ai arătat iubirea ta. Credinţa ta. Ai fost prea sincer.
Ai încercat să le araţi propria loc mărginire.
Nu a fost înţelept iar acum tragi. 
Iar ceea ce este mai rău ţi-au ars şi aripile zborului. Ţi-au luat astfel tot. A fost răzbunarea lor.
Aşa au crezut ei. Au crezut că-i tot!
Au încercat din nou. Iar acum încearcă să te îngroape. Adânc!
Dar nu ştiu că pământul îţi este aliat.
Nu ştiu că tu eşti sămânţă!
Iar cenuşa aripilor tale sfidează paradoxul lor.
Un copac chiar dacă este tăiat, rămâne mult timp tot acolo. Atât cât vrea el. Poate fi văzut. Doar de unii. Este acolo în dimineaţa zilei noi iar aerul din respect nu vrea să-i ia locul.
Este străveziu şi dacă ştii să-l simţi… vei constata că plânge.

Plânge de tine…
Plânge lumea toată!
Col.(R) dr. Avi Boboc
(10.12.2015)

joi, 30 aprilie 2015

Partea mea de adevăr
Stau pe o bancă şi aştept. Viaţa poate fi şi aşteptare. Este ultima zi de stat, mâine de ziua muncii aş face ceva, planşeul unui leagăn. Vremea pare să-şi schimbe cursul iar spre bine. Privesc trecătorii, mă privesc pe mine. Şi uite aşa constat că suntem o ţară second hand. O mare ţară second hand. Privind oamenii sunt rău îmbrăcaţi. Cu haine second hand. M-am analizat pe mine. Eu ce am? Am! Blugii, de firmă cei drept, sunt second hand, vesta frumoasă şi ea, este la fel. Le-am luat într-o plimbare de o zi la Braşov. Chiloţii, tricoul si pantofii nu sunt. Pe acestea nici nu le-aş purta cei drept, sunt prea aproape de piele, prea intime.
Deci am şi eu. Înainte de '89 nu aveam nimic la mâna a doua. Acum avem aproape toţi. Chiar blonda supremă ne spune prin avocat că măreaţa ei geanta de „crocodale”, cât un apartament bun, ori o maşină de fiţe cu nume german, este luată tot la mâna a doua cu doar… 30000 euro, că ea accesorizată bate-n 100000. Gândesc că evoluţia noastră post '89 a fost ca o ploaie utilă vieţii. Iar ploaia este binecuvântare pentru tot cei bun şi folositor hranei noastre zilnice, dar aduce şi dezvoltarea buruienilor, spinilor şi mărăcinilor. Precum simbioza dintre adevăr şi minciună. Creează o confuzie, fiindcă partea de adevăr face ca tot să trăiască, să existe, dar minciuna este nimic, este o stafie, strică tot. Desigur suntem mai câştigaţi aşa! Şi uite aşa totul este şi devine o făţărnicie, precum un sicriu dat cu baiţ ieftin doar pe exterior, că interioru-i şi aşa ocupat. Trăirea în libertate înseamnă să alegem mereu calea adevărului. Dar ce-i adevărul?
Vedem o faptă bună, aceea a scăderii preţului produselor prin TVA-ul de 9 % anulată de multinaţionale prezente peste tot. Multinaţionalele celor care ne critica măsura. De ce am avea nevoie noi, să aibă doar ei. Creşterea preţului acum, anulează măsura. Să pierdă plusvaloarea, milioanele de euro profit. Altfel se supără şi pleacă. Dar pleacă? Cum să laşi vaca de muls? Şi aşa produsele sunt aproape în totalitate aduse.
Cineva mă bate uşor pe spate: „Ce faci tatii, stai?”
Este fata-mi care opreşte cugetările. A ieşit de la şcoală.
Pe altă dată!

Joi...

Zi de joi, zi ce pare a fi iar cu ploi…
Fiecare om are ceva de spus, ştie o poveste. Dar asta presupune să deschizi cartea sufletului. Apoi să răsfoieşti şi să te opreşti la ceva. Poveştile au fost şi se creează singure zilnic. Pot fi reale, dar pot fi pe jumătate reale. Dar asta înseamnă mai mult decât să pui doar fotografii cu figuri surâzătoare, satisfăcute, uşor false ale realităţii. Înconjurătoare!
Ce-ar fi…
"Ştii, noi ne-am întâlnit mai înainte."
I-am răspuns, "Nu, domnule, nu ne-am întâlnit niciodată până acum."
Am zis, "Da, ai fost cel mai bun prieten al meu, din păcate pe un timp limitat. Apoi noi am plecat. Doream să urmăm acelaşi drum… dar în universităţi diferite. Tu nu ai reuşit atunci, eu da. Cred că a fost mai bine aşa. Dar tu ai ajuns preot. Ştiu că eşti acum la malul mării într-un frumos oraş multi confesional. Şi are un nume tare frumos, de cântec. Acum, acum văd sufletul tău strălucind prin ochii tăi. Iată-te iar, cu o noua fată, dar cu acelaşi corp, cu sufletul ce îţi radiază prin faţa ta, este sufletul dragului meu prieten de atunci. Bine ai venit."
De ce scriu?
„Scriu de urât, de departe, de târziu, de dor, de supărare mai tot timpul scriu, am şi de ce, scriu de împlinire, de gol…Scriu…şi voi scrie mereu...
Când iubesc scriu mult, cu înflorituri şi suflet plin pe alocuri, cu trimiteri şi întoarceri de gând. Scriu inspirat, înălţător şi cu aromă veche de târg provincial.
Când urăsc scriu scurt, lucid, raţional şi punctat. Scriu din adânc, scriu cugetat.
De gol şi pustiu scriu sacadat, înfierbântat şi...ocolit. Scriu fără nume. Calculat!
De dor scriu cu inima. De dragoste cu aripile. De urât... cu mintea!
Şi totuşi…de ce scriu?
Uneori îmi este greu. Am vrea să renunţ. Alteori îmi este silă. O silă adevărată, nu spusă. Iar uneori subiectele, chiar pline... sunt goale. De pustiul care-l lasă în urmă. Oricum mi-ar fi, ştiu sigur că gândul meu dacă ar porni cu adevărat lumea ar fi poate puţin mai bună.
Dar lumea nu are timp!?”
 
Avi BOBOC
avi_boboc@yahoo.com
 

vineri, 20 martie 2015

Ultimul avertisment

Măi leat, măi române. Să-ţi între bine în cap. Ce dacă tu vezi altfel. Vezi negru când este negru, alb când este alb. NOI îţi spun că este invers. Vezi rău! Aşa că gura. Taci şi înghiţi. Cu gâlme şi zgomot de glotă. Înghiţi că ai ce înghiţi. Ce dacă nu-ţi iese ţie. Ne iese nouă. Tu esti mic, eşti un amăreştean. Un milog. Tu învaţă codurile şi procedurile. Civile şi penale. Vezi că nu-ţi iese calculul. Visezi mult, trăieşti din credite. Rămâi dator lună de lună. Iar pedepsele sunt mari. 30 de lei, zece ani. Cu executare. De ce te uiţi în curtea noastră, a procurorilor. De altfel ai gura prea mare. Noi acuzăm, noi retragem capete de acuzare. Când sunt sume mari, de milioane…de euro şi greşeala poate fi mare. Se calculează mai greu. La tine, la câţiva lei, este uşor. Şi încadrarea este uşoară. Ani mulţi. Sistemul trebuie să funcţioneze. La ei este greu. Deci şi greşeala poate fi lesne. Să-ţi fie ruşine. Cine eşti tu. Un profitor. Eşti un plătitor de câţiva lei, de taxe şi impozite care dacă pentru tine sunt mari, pentru noi sunt mici. Eşti neimportant. Dar fiind mulţi se adună ceva. Votezi şi tot degeaba. Nu îţi ajung referendumurile când ai votat. Şi…!? Iar tot aia. Noi veghem. Nu îţi ajung alegerile tale. Nu pricepi. Iese cine trebuie. Noi zicem să stai cuminte. Ţi s-a urât cu binele. Este ultimul avertisment. Noi veghem şi suntem peste tot. Şi încetează. Fii cuminte. Tot ce se face este în binele tău. Pentru tine. Prea te-ai îngrăşat. Mănânci mult . Mănânci prost. Apoi bei. Prea mult. Uită-te la Măruţă. La Românii au talent, la X- Factor. Poţi şi să râzi. De tine în special. Uite unde ai ajuns. Ce dacă-ţi mor colegii. Fii fericit că-i vezi. Morţi! Vei avea mai mult. Să dai! Apoi nu mai privi aşa cu subînţeles. Zici că pricepi. Nu pricepi nimic. NOI suntem NOI. Şi suntem ubicuitari. Suntem nemuritori.
Avi BOBOC
avi_boboc@yahoo.com

duminică, 15 martie 2015

Romania, te iubesc !


Plecată din şcoala-brand Carmen Avram, Paula Herlo încearcă şi ea. Ar ieşi ceva, face ce poate, vorbeşte frumos, dar este tributară cursului dat de televiziunea patron. De asta nu iese valoarea premiată de dincolo, unde politicul nu are ce căuta. Şi ce vrea ea să ne spună? Că sunt bătrâni care suferă. Sunt Paula, sunt mulţi! Dar este vina mea, este vina Rovanei Plumb, adică ministrului Muncii. Curios “muncii”!? Şi ce este munca Paula? Este desfășurarea unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop sau activitate prin care omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale. Să fim seriosi! Ăstia au muncit? Destul înghit greu minciuna celor 5 milioane de pensionari când de fapt sunt 2 milioare. Restul sunt ajutati social cu 400 de lei. Ce le mai vrei da? Şi-au aşternut o viaţă. Să trăiasca în ea. I-a fost şi bine, când arunca cu “securea în lună”, eu ce vină am acum? Îmi ajunge că plătesc inutil pentru mine, nebeneficiar real, CASS. Apoi Paula de ce nu ne araţi smecheria-inginerie financiară a fostului patron, acum înghesuit, care nu plătea TVA-ul de milioane de euro. Ăla cu costumele furate şi recuperate, costume de firmă evident. Era dedulcit la ştergeri de datorii. Schimbând televiziunea trec la ăla care ne arata verticalitatea sa clujană de realizator. Care l-a susţinut pe faţă, a spus-o chiar el, pe Iohannis, îi ridica “mingi la fileu” şi ăla tot moale, în prima dezbatere televizată la preşedinţie. Ce ne spunea învârtitorul afacerii sulfuroase a lui Vîntu, Elan Schwartzenberg, Guşă, Rădulesca cea care a stricat emisiunea “Românii au talent” cu sânii şi prestaţia ei de practicantă de centură, că el este producător. Producător “platit decent, cât să trăiască bine” cu mii de euro. Că le ştim salariile de la Esca încoace, depăşite poate doar de Crinuţa Matei-trompetă pro, care avea direct banii de la servicii şi DNA. Ne spunea ce avem cu Realitatea-tv. Realitatea lor de vânduţi. Realitatea criminalilor care suprimă oameni incomozi. De ăia care spun că a face corupţie, a fura, este benefic societăţii. Care alinta să "dormi cu bine", că ei te fură bine. Şi i-au furat bine pe români! Atât acum. Mi-am “gătat” cafeluţa!
Avi BOBOC
avi_boboc@yahoo.com

duminică, 1 februarie 2015

Gând de început de Făurar

Ieri am văzut ghiocei. Copii, ca vai de ei, doreau să-i vândă pe marginea drumului. Alţii, cred că aveau în punguţele lor urzici. La fel se întâmplă în fiecare an. Ar dori să scoată un ban. Ban muncit, pentru bomboane, pâine ori poate ţigări. Mă gândesc la luna Februarie. Luna de iarnă. De-ar trece şi ea. Poate ghioceii s-au grăbit!? De la 1 Martie am ce face, odată cu dezmorţirea naturii. Până atunci sufăr. Nu de întorsăturile politicii dâmboviţene. Se schimbă văd ei, cu tot, ei! Sufăr datorită presiunii atmosferice. O safenă înfundată, demult, amintire a statului în frig şi picioare, pe timpul nopţii, la un picior, mi-a amintit că uneori nopţile sunt foarte lungi. Negreşit astăzi trebuie să-mi iau un medicament uitat de prea mult bine. Nu-i nimic. Mă duc să mi-l cumpăr. Ştiu că este necompensat, ştiu că este trecut pe lista luxului. De parcă heparina ar fi lux? Heparina salvatoare de viaţă. Dar ce ştiu ei!? Curios! Sunt mare plătitor de CASS, am ceva ani de pensie şi nu am luat nici măcar o reţetă compensată. Mă gândesc: oare pe cine plătesc eu?

Avi BOBOC
avi_boboc@yahoo.com