Joi...

Zi de joi, zi ce pare a fi iar cu ploi…

Fiecare om are ceva de spus, ştie o poveste. Dar asta presupune să deschizi cartea sufletului. Apoi să răsfoieşti şi să te opreşti la ceva. Poveştile au fost şi se creează singure zilnic. Pot fi reale, dar pot fi pe jumătate reale. Dar asta înseamnă mai mult decât să pui doar fotografii cu figuri surâzătoare, satisfăcute, uşor false ale realităţii. Înconjurătoare!
Ce-ar fi…

"Ştii, noi ne-am întâlnit mai înainte."

I-am răspuns, "Nu, domnule, nu ne-am întâlnit niciodată până acum."

Am zis, "Da, ai fost cel mai bun prieten al meu, din păcate pe un timp limitat. Apoi noi am plecat. Doream să urmăm acelaşi drum… dar în universităţi diferite. Tu nu ai reuşit atunci, eu da. Cred că a fost mai bine aşa. Dar tu ai ajuns preot. Ştiu că eşti acum la malul mării într-un frumos oraş multi confesional. Şi are un nume tare frumos, de cântec. Acum, acum văd sufletul tău strălucind prin ochii tăi. Iată-te iar, cu o noua fată, dar cu acelaşi corp, cu sufletul ce îţi radiază prin faţa ta, este sufletul dragului meu prieten de atunci. Bine ai venit."

De ce scriu?
„Scriu de urât, de departe, de târziu, de dor, de supărare mai tot timpul scriu, am şi de ce, scriu de împlinire, de gol…Scriu…şi voi scrie mereu...
Când iubesc scriu mult, cu înflorituri şi suflet plin pe alocuri, cu trimiteri şi întoarceri de gând. Scriu inspirat, înălţător şi cu aromă veche de târg provincial.
Când urăsc scriu scurt, lucid, raţional şi punctat. Scriu din adânc, scriu cugetat.
De gol şi pustiu scriu sacadat, înfierbântat şi...ocolit. Scriu fără nume. Calculat!
De dor scriu cu inima. De dragoste cu aripile. De urât... cu mintea!
Şi totuşi…de ce scriu?
Uneori îmi este greu. Am vrea să renunţ. Alteori îmi este silă. O silă adevărată, nu spusă. Iar uneori subiectele, chiar pline... sunt goale. De pustiul care-l lasă în urmă. Oricum mi-ar fi, ştiu sigur că gândul meu dacă ar porni cu adevărat lumea ar fi poate puţin mai bună.

Dar lumea nu are timp!?”

 

Avi BOBOC

avi_boboc@yahoo.com